Psihoterapie şi psihoanaliză

Psihanaliza

Psihanaliza a devenit azi extrem de familiară publicului larg (din occident) după ce o vreme îndelungată a fost fie respinsă, fie adulată.

Psihanaliza s-a răspîndit pretutindeni nu numai datorită interesului stîrnit de terapia psihanalitică. Aş putea spune chiar că terapia a fost eclipsată de virtuţile psihanalizei aplicate. Psihanaliza aplicată în literatură, sociologie,  antropologie şi etnologie, în religie şi mitologie a stîrnit interesul unui public care nu avea chemare pentru sfera clinică. În fine, psihanaliza s-a remarcat şi prin mediatizare pe căile cele mai comune: radio, TV sau prin intermediul scenariile filmelor de cinema. Filme celebre au adus în prim plan psihanalişti. A existat chiar un film dedicat lui Sigmund Freud, care surprindea anii de incertitudine ai începuturilor sale în psihanaliză.

Psihanaliza desemnează concomitent trei lucruri.

1. O metodă de investigarea a minţii. Şi în special a minţii inconştiente;
2. O terapie a nevrozelor inspirată din metoda de mai sus;
3. O nouă disciplină de sine stătătoare care se bazează pe cunoştinţele dobîndite în urma aplicării metodei de investigare şi  experimentelor clinice.

Psihanaliza este o tehnică specifică de investigare a minţii şi o terapia inspirată de această tehnică. Psihanaliza nu este nimic speculativ, ea se învecinează mai degrabă cu psihoterapia şi mai puţin cu filozofia, arta sau cultura în general.

Oamenii se orientează spre psihanaliză din diferite motive. În unele situații se caută rezolvarea unei anumite probleme creată de împrejurări dificile; în alte cazuri se dorește eliberarea de trăiri afective ca tristețea generalizată și anxietatea; alteori oamenii simt nevoia unor schimbări pentru a se simți mai puțin blocați, mai puțin deprimați și mai plini de speranță.

A cere ajutor este primul pas important. Aceasta conferă vigoare voinței de schimbare și face mai tangibilă dorință de a te simți mai bine. Această simplă acțiune de cerere confirmă ca ne simțim îndreptățiți la a primi sprijin și grija specializată.

Psihanaliza reprezintă o abordare terapeutică unica a oamenilor și a trăirilor lor afective. Pentru a decide dacă psihanaliza vi se potrivește sau nu, este necesar ca mai întai să ințelegeți ce avantaje oferă și ce angajament presupune.

Psihanaliza, fondata de Dr. Sigmund Freud în Viena la începutul secolului XX, este atît o teorie revoluționară de înțelegere a trairilor afective umane, cît și o metodă de a-i ajuta pe oameni să facă față problemelor lor psihologice. El a ajutat lumea să înțeleagă că adultul „rațional”, care funcționează mai mult sau mai puțin mulțumitor în „lumea reala”, reprezintă doar o fațetă a personalității. În spatele raționalului se găsește subconștientul, iar Freud a reușit să demonstreze cît de puternică este influența trăirilor și gîndurilor inconștiente asupra sănătății pacienților săi. Psihanaliza este procesul prin care ceea ce era inconștient este conștientizat, iar „adevărurile” despre noi sunt revelate și acceptate pentru ca astfel să se poată produce însănătoșirea și evoluția psihică.

Ştiinţa psihanalizei răzbate din celebrul studiu al lui Freud numit Totem şi tabu, în care el se lansează în analize sociale şi antropologice bazîndu-se pe cunoştinţele extrase din aplicarea psihanalizei la terapia nevrozelor.

Precizări importante

• Psihanaliza este creaţia lui Sigmund Freud.

Celebrul divan din cabinetul de consultaţii  al lui Sigmund Freud

• Freud a trăit cea mai mare parte a vieţii sale la Viena şi a murit la Londra, în 1939. El a descoperit psihanaliza sintetizînd idei şi informaţii din direcţii diferite, teoretice şi clinice. Un mare aport în naşterea psihanalizei l-a constituit auto-analizala care s-a supus însuşi Freud.
• Freud a fost un medic neuropatolog evreu şi a încercat să constituie o mişcare psihanalitică cu ajutorul specialiştilor ne-evrei pentru a da orientării sale mai multă credibilitate. În acest context el a colaborat cu personalităţi marcante ca de pildă Carl Jung, Alfred Adler, Sandor Ferenczi, Wilhelm Reichş. a.
• Mişcarea psihanalitică iniţiată de Freud a cunoscut multe rupturi şi dificultăţi de ordin ideologic. Astăzi ea este moştenită de o serie de societăţi naţionale sau internaţionale care îşi dispută întîietatea.

Familiaritatea unor simboluri cunoscute ale psihanalizei – canapeaua, visele și asocierile libere – ascunde faptul că mulți oameni nu știu cum funcționează sau de ce ar alege-o în defavoarea altor tipuri de psihoterapie. Chiar dacă am citit scrieri ale lui Freud, am văzut imaginea analistului în filme și am auzit ce au povestit alte persoane despre propriile lor „analize”, totuți s-ar putea să nu știm ce se petrece în cadrul unei terapii psihanalitice și de ce este considerată cea mai pusa în discuție forma de terapie.

Psihanaliza diferă de celelalte psihoterapii din punct de vedere al elementelor pe care se concentrează, al profunzimii și al metodei. Alte terapii ajută la rezolvarea unor probleme specifice. In cadrul psihanalizei problemele specifice sunt abordate in contextul intregii personalitati. Căutarea cunoașterii de sine este cea mai importantă cheie pentru schimbarea atitudinilor și a conduitelor. Bineînțeles, pacientul apelează la terapie fiind copleșit de un anume tip de suferință emoțională. La început obiectivul poate consta în eliberarea de trăirile afective neplăcute, frustrare, depresie, anxietate, confuzie sau durere fizică. Pe măsură ce terapia înaintează și începi să te înțelegi din ce în ce mai bine, vei începe să resimți libertatea de a-ți trăi viața așa cum dorești, în absența simptomelor dizabilitante și cu mai multă plăcere. Psihanaliza se bazează pe descoperirea mai multor stadii de dezvoltare care stau la baza formării personalității adulte; în cadrul fiecarui stadiu, modalitatea în care am reacționat la evenimente ale vieții noastre ne poate face să rămînem „fixați” acolo. Firește că „vom crește” și astfel, însa vom purta cu sine acea „fixație”, unde ceva nu s-a mai putut dezvolta; e posibil ca exteriorul nostru sa fie de adult și să funcționăm mai mult sau mai puțin satisfăcător, însa în interior ne putem simți vulnerabili, confuzi, deprimați, furioși, înspăimantați etc. Poate nu ne simțim în stare să ne revenim în urma unei respingeri, unui blocaj, nu ne permitem să ne arătăm adevăratele emoții și sentimente sau nu suntem capabili să fim în contact direct cu dorințele noastre reale. Psihanaliștii cred că ceea ce i se întîmplă bebelușului și apoi copilului, modelează percepția sa asupra lumii, tipul de interrelaționări din care va face parte, modul în care se va percepe pe sine în raport cu ceilalți și nevoile pe care va căuta să și le satisfacă. Pe parcursul analizei ne întoarcem în trecut pentru a re-trăi și a re-examina experiențele formatoare și uneori dureroase pe care le-am trăit. Acest proces ne ajuta să ne împăcăm cu relațiile pe care le-am avut pe parcursul creșterii și maturizării, fie ele bune sau rele. Psihanaliza este menită a te ajuta să iei legătura cu propriul tău inconștient, cu amintirile, trăirile afective și dorințele care nu sunt imediat accesibile conștientului; este menită să te ajute să înțelegi în ce fel trăirile și gîndurile inconștiente afectează modul în care acționezi și abordezi situațiile, cum gîndești și simți astăzi. Efectul acestui proces este dobîndirea capacității de a acționa mai eficient în favoarea ta.

Psihanaliza a fost numită „terapia prin conversație” deoarece face posibile schimbări prin intermediul conversației cu analistul despre toate trăirile noastre afective, experiențele și visele. Mulți analiști insistă asupra ideii că trăirea relației dintre pacient și analist este crucială în vindecare. Persoanele vorbesc despre orice în analiză: problemele și preocupările lor curente, munca lor, relațiile în care sunt angajați, sentimentele și emoțiile lor, copilăria lor, părinții, anii adolescenței sau orice li se pare important pentru ei în acel moment. În felul acesta, descoperă că afla multe despre cauzele problemelor actuale și cum își pot îmbunătăți viețile. Spunîndu-ți povestea în felul tău, în ritmul tău și folosind cuvintele tale, cuiva care știe cum să asculte și cum sa-ți transmită o nouă semnificație a spuselor tale, poți învăța cum să te asculți dintr-o nouă perspectivă. Psihanalistul nu judecă și ia în serios orice aduce în discuție pacientul. Acesta e încurajat să spună orice îi trece prin minte fără a se cenzura sau a fi critic fața de cele spuse. Asocierea liberă, după cum este numită, este fundamentală pentru reușita analizei. Conform metodei tradiționale pacientul stă întins pe divan, fără a-l vedea pe psihanalist, iar analistul ia loc pe scaunul din spatele pacientului. Fără a mai fi față în față cu analistul, persoana se poate simți mai spontană și mai liberă în exprimare, avînd astfel un contact mai profund cu sine însuși, poate avea mai ușor acces la cele mai ascunse trăiri și gînduri ale sale. Atît cît este posibil, pacientul este invitat să “asocieze liber”, pe cît posibil fără a o cenzura. Psihanalistul asculta, acompaniază, însoțește pacientul în povestea sa, ajutîndu-l pe acestă să găsească semnificații noi, răspunsuri noi, perspective diferite asupra propriei vieți.  Este evident că tot ceea ce se spune în cabinetul psihanalistului devine strict confidențial. Psihanaliza furnizează un spațiu sigur în care poți descoperi și îți poți spune singur adevăruri. Îți oferă o ocazie unică de a re-trăi istoria ta personală, de a o vedea dintr-o nouă perspectivă și de a face legături între conflicte din trecut și cele din prezent ceea ce clarifică situațiile în care te afli și îți permit să evoluezi. Acest proces are atît un caracter terapeutic, cît și educativ. Psihanaliza îi îndeamnă pe pacienți să-și asume un rol decisiv în tratamentul lor, să facă echipă cu psihanalistul lor. Singura responsabilitate a pacientului este să se prezinte la fiecare ședința și să scoată la iveală tot ce-i trece prin minte, inclusiv dorințe și temeri, amintiri și experiențe, vise și dileme. Bineînțeles, acest lucru nu este ușor de făcut mereu. Pe măsură ce pacientul devine mai încrezător în relația sa cu psihanalistul, astfel siguranța și sentimentul de bine cresc, iar confesiunea devine mai firească. Psihanaliza înaintează în funcție de ritmul pacientului, acesta va merge atît de departe și de profund, cît este pregătit să o facă. Totuși, în cazul în care nu mai poți fi cinstit cu tine și deschis față de analist, amîndoi trebuie să se oprească și să analizeze acest fapt pentru că împreună să descoperiți motivele acestei reticente. Analistul joacă rolul unui ghid pe parcursul explorării lumii tale interioare. Împreună examinați idealurile, așteptările, speranțele și dorințele tale, ca și sentimente de vinovăție, rușine, îndoială sau disperare. Analistul ajunge la crearea unui climat de securitate pentru ca să-ți poți revela personalitatea fără teama de a fi judecat și în lipsa presiunii de a impresiona pozitiv.

Analiștii au competența de a facilita explorarea de sine, astfel încat să te poți simți liber să reflectezi asupra experiențelor și reacțiilor tale prin intermediul psihanalizei. Analistul e prezent lîngă tine pentru: a asculta, clarifica, descoperi, a face conexiuni și a te ajuta sa-ți amintești și să înterpretezi ceea ce este neclar, problematic, sau aparent simplu. Pentru a le fi de ajutor pacienților, analiștii trebuie să fie nu numai empatici, ci și obiectivi. Analistul nu te va judeca, nu-ți va spune ce să faci și nici nu va permite ca discuția să se concentreze pe viața și problemele sale. Contrar unor stereotipii rigide, analiștii chiar vorbesc, raspund și pun întrebări sau oferă explicatii. Psihanaliștii pot fi medici, sau nu. Înainte de 1945 un număr mare de psihanaliști au urmat inițial studii de medicină și apoi de psihanaliză. În zilele noastre o mare parte dintre psihanaliști au studii de psihologie.

Oricine poate beneficia de psihanaliza: atît bărbați cît și femei aparțînînd unor grupuri sociale diferite și cu diferite tipuri de personalitate și pregătire. Conform unor psihanaliști trăsăturile de personalitate care pot facilita demersul psihanalitic includ:

• capacitatea de reflecție
• dorința de a înțelege trecutul
• o atitudine orientată pe rezolvarea de probleme
• curiozitate asupra semnificațiilor lucrurilor
• toleranța față de vulnerabilitate și trăiri afective dureroase
• abilitatea de a observa și a experimenta în acelasi timp
• simțul umorului
• rezistența la stres

În momentul în care cineva decide dacă să urmeze o analiză sau nu, de regulă și în mod rezonabil persoana vrea să știe cît – la cît timp, cîți bani și la cît de mult stres să se aștepte. Iată cîteva răspunsuri care pot fi un ghid ajutator în a afla dacă psihanaliza este pentru dumneavoastra:

Timp

Psihanaliza nu este o terapie pe termen scurt: este nevoie de timp pentru a explora structurile complexe de trăiri afective și evenimente din care se constituie istoria proprie cuiva. Pacienții descoperă că analiza lor se poate întinde pe patru, cinci sau mai mulți ani, însa nu există o durată prestabilită a terapiei. Cînd pacientul simte că a realizat ceea ce și-a dorit, atunci poate fixa o dată de finalizare în colaborare cu analistul. Metoda de terapie presupune o investiție săptămînală de timp. Contrar altor terapii, psihanaliza funcționează optim la trei sau patru ședinte pe săptămînă a cîte 45-50 minute fiecare. Această frecvență a întîlnirilor oferă atît pacientului, cît și analistului timp suficient pentru a explora problemele fără pauze prea mari între ședințe; te ajută sa te concentrezi mai bine și să rămîi conectat cu trăirile tale. Cu toate că analistul va încerca sa stabileasca programul întîlnirilor în funcție de serviciul și stilul de viața al pacientului, uneori orarul ședințelor poate să nu fie convenabil.

Cost

Psihanaliza presupune în același timp atît o investiție de timp, cît și una financiară. Cu toate că psihanaliza nu impune costuri mai mari pe ședință decît alte tipuri de psihoterapie, totuși presupune un număr mai mare de ședințe distribuite pe o perioadă relativ lungă de timp. Orice cheltuiala adițională pe termen lung afectează financiar persoana și planurile sale de viitor. Deși pot fi investiți mulți bani pentru a ne elibera de probleme, puțini dintre noi sunt obișnuiți să-și abordeze problemele personale sub presiunea angajamentului financiar pe care analiza îl presupune. Așadar, este important ca pacientul să decidă dacă își poate modifica stilul de viața pentru a reuți să achite costul respectiv.

Stresul

Mai devreme sau mai tîrziu, toți cei care trec printr-o analiză descoperă că, a vorbi despre ceea ce îi deranjează îi poate face uneori să se simtă triști, anxioși sau iritabili în timpul ședințelor sau după aceea. Unele persoane se tem că, dacă înlătură valul care ascunde amintiri sau trăiri, atunci nu vor mai funcționa normal și își vor pierde echilibrul pe care s-au luptat din greu să-l mențină. În psihanaliză „înlăturarea valului” este o etapă importantă a procesului terapeutic, iar pacientul nu e nevoit să facă singur asta; analistul este alături de el în momentele cele mai grele pentru ca în final pacientul să-și rezolve problemele și să se simtă eliberat.

În raport cu tot ceea ce presupune psihanaliza drept costuri de timp, bani și stres, o mai mare greutate o dețin beneficiile finale, după părerea majorității celor care au perseverat în alegerea și continuarea analizei.

În cursul psihanalizei pacienții observă de obicei cum se îmbunătățește atît viața lor socială, cît și cea profesională. Pe masură ce ajung să se înțeleagă mai bine pe ei înșiși și pe ceilalți, vor trăi mai liberi. După ce reușesc să-și soluționeze conflictele, au mai multă energie pentru ceea ce-și doresc într-adevar să realizeze. În plus, oamenii găsesc alinare în cadrul relației speciale, absolut confidențiale, neinfluențată de alte relații sociale, profesionale sau familiale.

Psihanaliza urmărește să vă ajute să trăiți viața mai profund, să vă bucurați de relații mai satisfăcătoare, să rezolvați conflicte dureroase și să vă integrați mai bine toate aspectele personalității. Probabil, cel mai mare beneficiu este libertatea absolută de a te schimba și de a continua să te dezvolți.

Psihoterapia

Aceasta ramură aplicativă a psihologiei care s-a dezvoltat, alături de psihopatologie, la confluenţa dintre psihologie şi psihiatrie este psihoterapia. Iniţial psihoterapia a fost concepută ca o modalitate de intervenţie terapeutică adresată bolnavilor psihici din clinicile şi secţiile de psihiatrie, complementară tratamentului medicamentos aplicat de medic. Evoluţia în secolul XX a acesteia a însemnat discernerea afecţiunilor psihice în care psihoterapia se dovedeşte eficientă, elaborarea de metodologii de intervenţie psihoterapeutică variate, formarea de psihoterapeuţi specializaţi şi, poate cel mai important, extinderea intervenţiei psihoterapeutice şi în afara secţiilor de psihiatrie. Actualmente, o direcţie importantă în progresul psihoterapiei constă în utilizarea sa în domeniul sănătăţii mentale ca modalitate de autocunoaştere, de optimizare personală şi de rezolvare a unor probleme personale sau relaţionale care nu au intensitate psihotică ori nevrotică (aşa încât putem vorbi despre o aşa-numită „psihoterapie a normalului”).

    În zilele noastre psihoterapia a devenit un domeniu care suscită un viu interes atât pentru tinerii care se gândesc la o viitoare profesie, cât şi pentru cei care vizează o reconversie profesională. Pe de altă parte, tot mai multe persoane care se simt derutate, nemulţumite, îngrijorate, care traversează o situaţie dramatică, se gândesc în zilele noastre să apeleze la un psihoterapeut.

   Această profesie atrăgătoare şi promiţătoare atât pentru viitorul practician, cât şi pentru beneficiar, este încă puţin cunoscută în societatea noastră şi adeseori reprezentarea sa este viciată de prejudecăţi şi idei eronate. Privită uneori cu speranţă şi încredere ca un panaceu universal, alteori cu suspiciune şi teamă ca un mijloc de manipulare, percepută adeseori distorsionat din cauza noutăţii acestui domeniu şi a lipsei de informaţie, psihoterapia este în fapt una dintre ramurile psihologiei aplicative care a apărut ca răspuns la o serie de nevoi psihice specifice omului epocii noastre.

Psihoterapia însă, ca demers ştiinţific sistematizat, având la bază un sistem conceptual bine pus la punct şi presupunând o pregătire  teoretică şi practică structurată, nu poate fi aplicată decât de către un psihoterapeut calificat, care a parcurs etapele formării într-o şcoală psihoterapeutică şi a beneficiat el însuşi de o terapie (analiză) personală. În cazul psihoterapiei este vorba despre o abordare ţintită, în cunoştinţă de cauză, a perturbărilor emoţionale şi de o tratare deliberată şi planificată a acestora.

Psihoterapia poate fi definită din cel puţin două perspective:

-ca o relaţie interpersonală între pacientul care suferă de o tulburare psihică în legătură cu care solicită ajutor şi terapeutul care posedă aptitudinile şi pregătirea necesare pentru a interveni psihoterapeutic. Este o relaţie de îngrijire profund umană, de încredere, de respect reciproc în care ambii participanţi sunt motivaţi pentru reducerea suferinţei pacientului prin interacţiuni conştiente, stabilite în urma unui acord terapeutic;

-ca formă de tratament psihologic care presupune o acţiune psihologică sistematică, structurată, planificată, având la bază un sistem teoretic-conceptual bine pus la punct, aplicată deliberat de către un psihoterapeut calificat asupra pacientului.

Categoriile profesionale abilitate pentru a practica psihoterapia

Din păcate, legislaţia în privinţa dreptului de practică a psihoterapiei nu este foarte bine pusă la punct în majoritatea ţărilor europene şi nici în afara Europei. Dată fiind extinderea domeniului, peste tot în lume au apărut asociaţii profesionale menite să reglementeze desfăşurarea psihoterapiei la nivel profesionist, de către specialişti din domeniul sănătăţii mentale.

Specialiştii în domeniu împărtăşesc aproape în unanimitate opinia conform căreia categoriile profesionale care pot practica psihoterapia la nivel de competenţă ştiinţifică sunt:

• psihologii clinicieni – absolvenţi ai unei Facultăţi de profil (Psihologie, Psihopedagogie specială, Psihologie-Sociologie), cu specializare în domeniul Psihoterapiei, Consilierii şi Psihodiagnosticului, al Psihologiei clinice şi Psihopatologiei (Master, Curs postuniversitar) şi care au urmat cursurile a una sau mai multe şcoli de psihoterapie, fiind supervizaţi de un psihoterapeut competent;

• medicii psihiatrii – absolvenţi ai unei Facultăţi de medicină, cu specializare în Psihiatrie (rezidenţiat şi examen de specialitate) şi care au urmat cursurile a una sau mai multe şcoli de psihoterapie, fiind supervizaţi de un psihoterapeut competent;

• asistenţii sociali – absolvenţi ai unei Facultăţi de Asistenţă Socială, care se ocupă mai mult de supravegherea şi evaluarea de teren, de consilierea familială, iar în unele situaţii aplică şi tehnici terapeutice pentru care au calificarea necesară (caz în care au urmat cursurile a una sau mai multe şcoli de psihoterapie, fiind supervizaţi de un psihoterapeut competent).

Este important de subliniat că psihoterapia, constituind o supraspecializare postuniversitară, poate fi practicată competent doar de psihologi, psihiatri sau asistenţi sociali care au urmat cursuri şi traininguri formative în acest domeniu.

Principii etice şi deontologice ale profesiei de psihoterapeut

    Psihoterapia este un domeniu aplicativ şi, ca  aproape orice disciplină care are şi o parte aplicativă, deţine un cod de reguli care să prescrie utilizarea sa. Este vorba despre Codul etic sau deontologic al profesiei, care conţine o serie de norme de conduită ce se raportează la sistemele de valoare general umane şi care reglementează comportamentul practicienilor în domeniu. Criteriul principal după care se diferenţiază caracterul etic sau neetic al unei practici terapeutice este beneficiul clientului: practicile etice oferă beneficiu pacientului, în timp ce acelea care sunt calificate în afara eticii profesionale aduc beneficii terapeutului şi nu clientului. Codul vizează mai ales respectarea demnităţii umane şi a secretului profesional; obligă psihologul să se informeze constant despre progresele disciplinei sale, să refuze orice angajament pe care starea prezentă a tehnicilor pe care le stăpâneşte şi a pregătirii sale nu îi permite să şi-l asume şi să se opună oricărei deturnări a cunoştinţelor şi tehnicilor psihologice în scopuri care contravin deontologiei.

     Dintre principiile deontologice ale profesiei de psihoterapeut vom prezenta pe scurt pe cele considerate ca esenţiale:

1. Pregătirea şi experienţa profesională a psihoterapeutului

 Psihoterapeutul trebuie să fie conştient de limitele competenţei sale şi să ofere numai acele servicii pentru care este calificat prin training şi experienţă. Nu este etic să folosească tehnici şi metode complexe (de exemplu hipnoză, actinguri corporale, tehnici PNL etc.) care necesită o supervizare atentă şi pentru care nu a fost pregătit şi supervizat. În cazul în care simte că şi-a atins limitele personale ori că tipul său de pregătire nu răspunde problematicii pacientului, psihoterapeutul are datoria să solicite supervizare sau să îndrume clientul spre un alt coleg care are competenţa necesară. Este important ca fiecare practician să aibă un sistem teoretic bine închegat după care îşi conduce activitatea şi este esenţial ca el însuşi să fi parcurs un proces psihoterapeutic personal, asistat de un psihoterapeut competent. Psihoterapeutul are datoria profesională de a-şi continua pregătirea de specialitate, de a-şi reactualiza cunoştinţele şi deprinderile practice prin diferite forme de educaţie şi pregătire continuă şi de a apela periodic la supervizare.

2. Consimţământul informat

 Pacientul are dreptul să solicite informaţii şi să fie corect informat cu privire la pregătirea de specialitate a psihoterapeutului său. Psihoterapeutul are datoria de a informa clienţii despre scopurile terapiei, procedurile utilizate, durata şi costurile şedinţelor, limitele şi posibilele riscuri ce pot apărea şi orice alt factor care poate influenţa decizia persoanei de a intra în terapie. De asemenea, informează clientul despre orice circumstanţă care ar putea afecta confidenţialitatea relaţiei psihoterapeutice.

3. Confidenţialitatea

 Datele obţinute de la client în timpul şedinţelor terapeutice sunt confidenţiale şi psihoterapeutul are obligaţia de a nu le dezvălui în afara cabinetului. Dacă apare necesitatea ca informaţiile să fie comunicate altor persoane, este obligatorie obţinerea acordului pacientului (de exemplu, când pacientul este trimis către un alt psihoterapeut cu un referat asupra cazului, când se pune problema colaborării cu medicul, profesorul sau părintele pacientului în vederea rezolvării unor probleme etc.). Discutarea unui caz în cadrul supervizării sau cu un coleg trebuie făcută numai în scopul rezolvării eficiente a problematicii clientului, cu respectul cuvenit şi fără menţionarea numelui sau a altor date care ar putea duce la identificarea persoanei clientului. Prezentarea publică a unui caz în scopuri didactice (cursuri, seminarii de specialitate, publicaţii) se face numai cu acordul clientului şi în condiţiile păstrării anonimatului său. Regula confidenţialităţii poate fi încălcată numai în cazuri speciale, atunci când informaţiile obţinute de psihoterapeut indică posibilitatea unui pericol real pentru client sau pentru alte persoane (suicid, crimă, acţiuni distructive).

4. Abstinenţa sexuală şi securitatea fizică

 În cadrul psihoterapiei sunt interzise angajarea în activităţi erotice, contacte sau raporturi sexuale cu clientul, cu aparţinătorii acestuia sau între membrii grupului terapeutic. Este interzisă, de asemenea, orice activitate sexuală cu studenţii în formare, cu colegii în supervizare sau cu supervizorul. Psihoterapeutul are datoria de a supraveghea atent şi de a interzice orice act fizic violent sau periculos pentru persoanele fizice şi bunurile acestora.

5. Respectarea cadrului terapeutic

 Psihoterapeutul are datoria de a respecta contractul terapeutic stabilit cu clientul, fără a depăşi limitele acestuia. Reprezintă încălcări ale codului etic intrarea în afaceri cu clientul, împrumutul de bani de la client, acceptarea de bani pentru a-i face o recomandare, pretenţia de taxe suplimentare. Nu este permisă abandonarea unui client, neremarcarea şi netratarea unor simptome evidente sau lipsa unei atenţii corespunzătoare faţă de un pacient cu tentative suicidare. Psihoterapeutul are obligaţia profesională de a păstra înregistrări sau protocoale ale sesiunilor terapeutice, având o evidenţă adecvată a evoluţiei cazului cu care lucrează. Nu este permisă utilizarea drogurilor în cadrul terapiei, folosirea de practici violente sau traumatizante.

6. Respectul faţă de client

 Clientul trebuie tratat aşa cum psihoterapeutul însuşi şi-ar dori să fie tratat: cu respect, onestitate, atenţie şi atitudine de acceptare. Psihoterapeutul are obligaţia să fie conştient de propriul sistem de valori şi atitudini, neîncercând să le impună pacientului său şi respectând valorile şi credinţele acestuia. Este important ca psihoterapeutul să se centreze pe nevoile şi bunăstarea clientului, evitând solicitarea excesivă de detalii irelevante cu preţul ignorării sentimentelor şi ideilor  acestuia. Terapeutul are obligaţia să fie permanent conştient de faptul că psihoterapia are ca obiectiv binele pacientului, găsirea de soluţii potrivite pentru situaţia sa şi nu satisfacerea propriei curiozităţi. De asemenea, terapeutul are datoria să solicite permanent asumarea de către client a responsabilităţii pentru propria viaţă şi pentru propria vindecare, fără a crea şi întreţine o relaţie de dependenţă cu acesta.

Obiectivele psihoterapiei

În cadrul psihoterapiei s-au delimitat numeroase şcoli şi curente care au însă o multitudine de puncte convergente. Ceea ce au în comun toate aceste orientări este ţinta finală şi anume: activarea şi dezvoltarea resurselor personale ale pacientului în scopul unei adaptări mai eficiente şi al unei integrări satisfăcătoare în spaţiul său de viaţă. Astăzi, majoritatea specialiştilor sunt de părere că obiectivele psihoterapiei vizează în principal următoarele aspecte:

• reducerea sau eliminarea simptomelor;
• modificarea opiniilor eronate ale subiecţilor despre ei înşişi şi despre lumea înconjurătoare;
• scoaterea pacientului din criza existenţială în care se află;
• reducerea (sau înlăturarea dacă este posibil) a acelor condiţii de mediu care produc sau menţin comportamentele de tip dezadaptativ;
• rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale pacientului;
• întărirea eului şi a capacităţilor integrative ale personalităţii pacientului;
• dezvoltarea la subiecţi a unui sistem clar al identităţii personale;
• modificarea structurii personalităţii în vederea obţinerii unei funcţionări mai mature, cu o capacitate de adaptare eficientă la mediu.

Acest  proces complex, de durată variabilă, care presupune întîlnirea cu noi inșine, pentru ca doar în noi găsim răspunsurile adevărate și soluțiile potrivite pentru problemele pe care le întîmpinăm.

Oamenii apelează la psihoterapie atunci cînd doresc sa-și îmbunătățească semnificativ calitatea vieții, să fie mai creativi, mai deschiși către relații sănătoase și autentice cu ceilalți și cu ei înșiși, către prietenie, iubire și viață.

Alteori se îndreaptă către psihoterapie, atunci cînd trăiesc cu o suferință sau cu un simptom dureros neplăcut, care uneori ajunge sa le paraziteze viața profesională, familială, socială, cum ar fi:

• depresia, anxietatea, atacul de panică, agorafobia, alte fobii
• gaîndurile obsesive, comportamentele compulsive chinuitoare
• simptome psihosomatice: dureri de cap, tremor, transpirații, senzație de vomă, sufocare, etc.
• tulburările de adaptare, tulburările alimentare: bulimia, anorexia, mîncatul compulsiv
• tulburarile legate de imaginea de sine: lipsa încrederii de sine, sentimentul de inadecvare, de lipsa de valoare
• situațiile conflictuale în cuplu, separări, divorț

Sau din dorința:

• de autocunoaștere, de dezvoltare personală
• de a recăpătă sentimentul identității de sine și al propriei valori
• de a se simți mai vii, într-un contact mai autentic cu sine
• de a comunica mai bine cu ceilalți
• de a face față despărțirilor dificile, de a putea ieși din relații “toxice”
• de a vedea și simți un nou sens în viața
• de a putea construi relații armonioase
• de a putea iubi și accepta iubirea sinceră a celuilalt
• de a se putea relaxa, bucura, crea, trăi cu adevarat.

Evoluţia psihologică a pacientului reprezintă scopul oricărei intervenţii psihoterapeutice. Una dintre problemele pe care le ridică cei interesaţi de psihoterapie ca domeniu de intervenţie asupra fiinţei umane se referă la garanţiile pe care le poate oferi terapeutul că intervenţia sa nu este nocivă, manipulativă, chiar malefică. „De unde ştii că nu-i faci rău? Ce drept ai tu, o fiinţă umană ca oricare alta, să hotărăşti ce este bine şi ce este rău pentru pacient?” Aceste întrebări reflectă o percepţie eronată asupra a ceea ce reprezintă un demers psihoterapeutic autentic.

Psihoterapeutul nu decide pentru sau în locul pacientului de ce are nevoie acesta. El are sarcina de a-l ajuta să-şi cunoască şi să-şi clarifice propriile nevoi şi să-l susţină pentru a acţiona în conformitate cu ele. Psihoterapeutul nu evaluează valorile, ideile sau comportamentele  pacientului, nu-i oferă sfaturi sau soluţii prefabricate la problemele cu care se confruntă. În schimb, el îi asigură prin acţiunile sale o oglindă obiectivă în care să se poată privi şi aprecia singur, precum şi o prezenţă caldă, empatică, noncritică,  încurajatoare care să-l stimuleze pentru găsirea propriilor rezolvări. Dacă privim pacientul din psihoterapie ca pe cineva care a suferit o „cădere psihică” (termen de altfel adeseori întâlnit), terapeutul reprezintă suportul psihologic pe care acesta se poate sprijini pentru a se ridica şi a merge mai departe, dar nu numai atât. Altfel, rolul său s-ar confunda cu cel al prietenului sau al părintelui sau al profesorului care, pe fiecare dintre noi, ne-au ajutat să depăşim momente dificile din viaţă. Psihoterapeutul îşi propune, în plus, dezvoltarea personalităţii clientului său, descoperirea şi realizarea unor disponibilităţi psihice latente, obţinerea independenţei şi autonomiei, maturizarea şi adaptarea acestuia la un nivel superior faţă de cerinţele vieţii cotidiene.